Tati, dragul meu tati…

Tati, dragul meu tati…

Cel mai scump tati…A trecut un an de cand nu ti-am mai vazut ochii si aproape 11 luni de cand nu ti-am mai auzit vocea si s-a asternut tacerea. 11 luni in care de multe ori m-am temut ca niciodata n-o sa mai pot fi copil, ca niciodata nu o sa mai vad lucrurile in culori, iar a vedea viata in culori e unul din lucrurile care ma definesc. Si ce mai ramane daca asta se schimba? Cine sunt eu acum? M-am temut ca fericirea o sa fie de acum inainte incompleta…Mi-am petrecut atat de mult timp incercand sa cresc si acum tot ce mi-as dori ar fi, ca macar o clipa, sa mai fiu fetita ta cea mica…

Stau singura si dintr-o data ma trezesc din toate visele cu ochii deschisi si  mintea mea incearca din nou sa gaseasca scuze si explicatii si apoi ma revolt si sunt furioasa si ma simt nedreptatita ca la 27 de ani sa nu mai am un tata. Si aproape ca imi vine sa spun: “Nu-i adevarat, nu se poate sa nu mai fie aici cu mine!”. Si apoi in secunda urmatoare, imi amintesc una din frazele pe care de mai multe ori mi le-ai spus si parca incep sa ma calmez: “E dureros sa pierzi un parinte, dar mai dureros este sa pierzi un copil.” Si dintr-o data incep sa accept ca e cursul firesc al vietii si nu avem cum sa il schimbam. Si incerc sa invat din faptul ca nu te mai am aici pe pamant, dar continui sa traiesti in inima mea. Si imi amintesc de tine, de putinele clipe petrecute impreuna, de ochii tai blanzi si frumosi, de mainile tale protective care ma mangaiau cu atata drag, atata drag tati…Si oftez si imi curge o lacrima si apoi inca una si inca una si inca una. Si apoi merg si le sterg si ma vad in oglinda. Si imi vad ochii si intr-un fel parca te vad pe tine in ei, pentru ca tu ai plecat, dar mi i-ai lasat mie. Mi i-ai lasat mie! Si plang si zambesc si simt ca parca ma vezi si ai ochii umezi  si zambesti si tu. Si stiu ca trebuie sa incetez sa plang.

Si iti soptesc ca te iubesc, pentru ca asta e singurul verb care n-o sa fie niciodata pus la trecut!

Eu la 5 ani cu tati

.