Tati a fost un om deosebit, nu pentru ca a fost al meu si pentru ca il iubesc ( pentru ca asta e singurul verb care n-o sa fie niciodata pus la trecut cand vorbesc de el), ci pentru ca intr-adevar a fost.
A fost un tata cu atat de multa iubire si capacitate de sacrificiu, cum rar este dat sa gasesti, desi asa ar trebui sa fie toti.
Eram in gimnaziu cand a inceput moda serelor in satul unde s-a nascut el in Jud. Galati si pe cand taranii de acolo au inceput sa faca tranzitia de la agricultura de subzistenta la a face profit.
Era pe atunci cand si tati a inceput sa construiasca prima sera ( sau solar cum o numesc ei prin partile acelea). Prima data a construit scheletul din busteni, apoi l-a acoperit cu o folie groasa de plastic care sa reziste cel putin un sezon, apoi se fac vaduri si pe viitor se planteaza rasadurile primavara si toamna. Pe scurt intregul proces asa cum mi-l amintesc.
Eram acolo cand primii busteni au fost conectati. Era soare, un soare ucigas si el nu voia sa se opreasca din lucru, desi mama incerca sa-l convinga ca nu-i bine sa stea in canicula. Si mai batea un cui, mai aseza un bustean, mai un cui, mai un bustean…Printre cuie batute, soare si determinarea lui de a-i aseza pe toti nu perfect, ci asa cum trebuie sa fie, acolo eram eu, asezata pe scaunelul meu preferat, cu o carte de I. Creanga in mana, citindu-i si printre randuri dandu-mi cu parerea si razand despre diferite chestiuni. O-i fi fost nascuta si crescuta in celalalt colt de tara, dar cand vine vorba de vorba multa, greu ma opresti.
Si el radea si se bucura…Ma incuraja sa continui si ma bucuram ca se bucura si el. Voiam sa ii fac pe plac si sa il fac fericit.
Sa ma puna la lucru in gradina, nici vorba. Vacantele erau pentru pui sa se simta bine si sa-si faca temele de vacanta. Imi explica si imi arata daca puneam intrebari despre ceva, dar visul lui nu era ca eu sa fiu muncitoare sau agricultoare, ci sa raman printre cartile mele, pe care si el le-a iubit, atat de mult le-a iubit… dar soarta a facut sa se nasca in ’44 pe cand era razboi si saracie mare, astfel incat parintii nu si-au putut permite sa il trimita la scoala, ci la munca.
Pentru un om cu 8 clase, tata avea acea sclipire si inteligenta, pe care fara sa fiu subiectiva rar mi-a fost dat sa o intalnesc printre multi dintre oamenii cu asa zise studii superioare care mi-au iesit in cale de-a lungul timpului. Tata era omul care dupa o zi sau o noapte de munca in mina, se intorcea acasa si citea “Mizerabilii”. Tata nu reprezenta ceea ce ne-am invatat sa fie stereotipul muncitorului clasic. Tata nu a fost cel care m-a fortat de invat si sa iau note bune la scoala, ci a fost cel care mi-a aratat cat de frumos este sa incerci sa descoperi mai mult, sa iti depasesti barierele sociale si sa faci ceva pe cont propriu. Tata a fost cel care mi-a spus ca isi da si camasa de pe el daca e nevoie, dar eu o sa fac scoala! Tata a fost cel care m-a sprijit neconditionat.
In ultimii ani am auzit aceeasi propozitie de foarte multe ori “M-ai facut fericit”, urmata de ochi umezi si un zambet sincer de copil. Ma simteam jenata de foarte multe ori pentru ca nu simteam ca am facut ceva extraordinar si stiu ca mai sunt atat de multe de imbunatatit si schimbat. A trebuit sa plece din lumea asta, ca sa realizez ca pentru el eram deja un om “mare” si ca fericirea lui consta in faptul ca m-am lasat inspirata si am crezut in el, am crezut ca ma invata de bine. Fericirea lui consta in faptul ca a crescut o fata independenta si puternica si ce bucurie mai mare poate sa aibe un parinte decat ca a crescut un copil responsabil, capabil sa isi poarte singur de grija.
Unul dintre cele mai frumoase vise pe care le-am avut vreodata si de care imi amintesc frecvent este o fata cu chip de floarea soarelui. Eram in vacanta de vara dintre clasa a-XI-a si a-XII-a. Era vara, cald, foarte cald si eram la tara.
A traveller's story 