Putini la numar cei adevarati, dar fac precum o mie!

Dimineata asta in timp ce spalam vasele, mi-am amintit de ultima mea dimineata in Cracovia. Cu valiza pe 3 sferturi neimpachetata, ultima cana de Earl Grey, Claudia langa geamul garsonierei noastre cu o cana de cafea in mana si o tigara in cealalta. Eu.. care in ciuda faptului ca detest fumul de tigara, il suportam pentru ca voiam sa fiu acolo cu ea inainte sa plece la birou, sa ma bucur de ultimele minute care ne-au mai ramas impreuna.

Era calm si linistit. Ca o dimineata obisnuita in care eu nu ma puteam opri din povestit si ea ma asculta cuminte, desi o torturam cu atata palavrageala la ora 6. N-ai fi zis ca era ultima mea dimineata! N-ai fi zis ca era ultima noastra dimineata poloneza! N-ai fi zis ca la scurta vreme totul avea sa se schimbe si o sa inchid usa aia pentru ultima data. Ca de-acum inainte “I have to live with a boy” si n-o sa mai fie niciodata la fel…

De ce o iubesc? De aia ca indiferent cat de departe am fi, exista aceeasi conexiune. Ca indiferent de situatie, noi radem. Radem si nu ne mai oprim si doar noi intelegem de ce. Pentru ca e printre putinii oameni care ma cunosc cu adevarat si nu pune o stampila inainte sa incerce sa inteleaga. Pentru ca pe vremea cand eu locuiam la mine pe norisor ( o citez pe ea) a avut radbarea sa ma asculte si sa imi arate unde gresesc, fara sa ma judece, ci cu iubire sa ma ajute sa vad singura.

Pentru ca nebunia era la ordinea zilei in cotidianul nostru si ciudateniile se tineau lant.

Pentru ca e singura persoana de care nu mi-am luat “La revedere” plangand. Ne-am despartit frumos: o lunga si calda imbratisare, o privire adanca in ochi si ea zicandu-mi “sa nu ma pierd pe mine”.

Am ramas in pragul usii, zambind..Iar ea cobora scarile si a avut grija sa se mai intoarca o data sa imi repete acelasi lucru.

Uite de aia!

Leacuri din calatorii

Am racit si nu inteleg cum e posibil sa te culci sanatos si sa te trezesti cu sinusurile infundate, ochii umflati si o durere cumplita de cap. Sunt uimita si aproape ca mi-e rusine sa zic ca sunt racita. A fi racit in Scandinavia este o raritate. Pare-se ca sunt bine integrata in societatea suedeza pentru cineva care locuieste aici de 11 luni. hah!

La noi in casa medicamentele sunt o raritate si se iau doar in cazuri grave, asa ca m-am apucat sa pregatesc leacurile mele care fac minuni si nu ma dezamagesc niciodata.

1) Licoarea tunisiana pe care am invatat-o de la “ma mere tunisienne” in casa careia am locuit timp de cateva luni. Ea este  cea care m-a invatat numele multor legume in franceza si alaturi de care am petrecut multe seri descoperind tainele bucatariei tunisiene. E o femeie geniala pe care o admir nespus si pe care sper sa o revad in viitorul apropiat.

Se ia jumatate de lamaie, o lingurita de ulei de masline si una de miere. Se amesteca bine si bea acest nemaipomenit shot. Ma scapa de amigdalita in stare incipienta negresit.

2) Ceaiul de ghimbir care imi aminteste de prima mea profesoara de yoga din Cracovia, cea care m-a invatat ce inseamna importanta detaliilor, a coordonarii miscarii cu respiratia si alinierii.

Ghimbirul este un super aliment! Niciodata nu cantaresc cat de mult folosesc la un ceai. Am ajuns si eu experta de am incetat sa folosesc cantarul pentru absolut orice hah! Asa ca iau o bucatica de ghimbir, il fierb un pic, adaug sucul de la jumatate de lamaie si apoi pun miere dupa gust.

Un leac aditional astazi este ciorba de varza romaneasca cu muuult piper!

M-am decis să scriu!

Dragii mei,

Numele meu este Lavinia-Elise Părcălab ( fostă Tofan ) și am creat acest blog în anul 2010 în timpul unui stagiu internațional de practică prin programul de traineeship AIESEC în Tunis, Tunisia. Pe când eram în Tunisia, m-am gândit că ar fi o idee foarte bună să scriu celor dragi de acasă, să împart experiențele de trainee în Tunisia și am sperat că aceasta poate inspira alți tineri de vârsta mea. În același timp am crezut că este o șansă foarte bună să îmi analizez mai bine experiența de învățare recitindu-mi poveștile în viitor. Din păcate din clasica lipsă de timp și din cauza subestimării capacității de a scrie, am abandonat acest proiect înainte de a-l începe realmente.

Am avut a doua tentativă de a scrie la începutul călătoriei poloneze, dar nici aceasta nu a durat mult.

În februarie 2014, dupa 3 ani de locuit în Cracovia, Polonia m-am mutat in Göteborg, Suedia și două săptămâni după acest fericit eveniment, am trăit cea mai traumatizantă experiență din viața mea. Pierderea dragului meu tată  este ceva cu care încă mă lupt să accept și mai presus de orice să învăț din ea. Tata a fost omul care a crezut în mine și m-a iubit necondiționat. Pentru un bărbat din generația lui, tata a depășit barierele impuse de societate și a avut viziunea de a avea crește o fată independentă și puternică. De mică mi-a fost spus că dacă am curaj și mă străduiesc, pot face orice. El a fost omul care m-a învățat să cred în mine și să îmi păstrez valorile indiferent de situație.

De dragul lui, m-am decis să reiau acest blog, să îi spun povestea atât cât pot exprima în cuvinte și să împart din experiențele din viața mea de expatriat român în Suedia. De dragul lui, m-am decis să scriu în română. Cred că aceasta este singura modalitate prin care de la depărtare de casă pot aduce o schimbare pozitivă în societatea românească și poate pot inspira alți tineri. Aceasta este modalitatea pe care am găsit-o pentru a da ceva înapoi.Cred că prin curaj si demnitate, se poate face orice! Cred că educația și valorificarea moștenirii strămoșești stau la baza unei societăți moderne. Cred în valorificarea fiecărei șanse care ne este dată. Viața asta e mult prea scurtă pentru a pierde ocazii unice de a învăța și experimenta. Cred că putem zbura oricât de sus ne dorim!

Sper să reușesc să redau în cuvinte măcar o parte din lucrurile pe care mi le doresc să le expun.

Cu drag,

Lavinia-Elise Părcălab