Din seria “Putine clipe am petrecut impreuna, dar au fost pretioase” – Episodul 1

Pe cand aveam cativa anisori, ma credeam mare croitoreasa si astfel imi petreceam aproape fiecare zi insirand o gramada de carpe pe care eu le numeam materiale, incercand sa le fac haine celor doua papusi Barbie cu care m-am jucat ani la randul. Mama, mereu se temea ca o sa uit ace prin pat si mereu ma speria spunand acelasi lucru: ” Acul o sa patrunda salteaua, tu o sa te asezi pe el, se duce la inima si apoi mori.” Asa ca eram tot timpul cu ochii in patru. Ma temeam sa nu cumva sa uit vreunul pe saltea si totusi nu ma putea opri din “croit”.

Inchid ochii si ma intorc in timp. Imi amintesc cu cat drag se uita tati la mine si ce mai zambea cand ma vedea cat de implicata eram si cu cata seriozitate priveam intregul proces. Unii ar numi-o joaca, pentru mine era pasiune si arta, chiar daca nu stiam sa o definesc.

De multe ori se aseza langa mine si ma ajuta. Ma ghida cu atat de mult drag, iar eu ascultam cu urechile ciulite si il credeam fara sa pun la indoiala ca ma invata bine. Eu si el aveam in comun, printre multe altele, iubirea si obsesia pentru detalii, pentru perfectiune, pentru frumos si lucruri facute bine, nu cu jumatate de masura. Inca de pe atunci descoperisem asta la mine si stiam ca toata nebunia aceea o am de la el. Si adoram asta si eram mandra ca puteam spune “Sunt ca tati”.

De atata drag si vazandu-ma cat de mult ma chinuiam si nu eram multumita ca nu imi ieseau hainele asa cum aratau in imaginatia mea, intr-o zi mi-a promis ca imi face el o bluza si o pereche de pantaloni pentru una dintre papusile mele. Si asta a facut! Intr-una din zilele urmatoare s-a asezat langa mine pe canapea, s-a apucat sa decupeze o bucata de material rosu, a luat acul intr-o mana si a inceput sa le puna cap la cap. Wow! Magie! Si uite asa in cateva minute m-am trezit cu niste superbe hainute si nu ma puteam opri din topait in jurul lui. Nu ma puteam opri din a-l imbratisa, iar el se uita si ochii ii zambeau.

Cata dragoste Doamne si cata bucurie i se citea pe chip! Te iubesc tati! Tare tare tare!

2014 – un scurt review al anului

Goteborg, este trecut de miezul noptii…Afara ninge cu fulgi mari si langa mine este paharul meu gigantic de Rioja sau “balonul” cum il numeste Claudia. L-am primit anul trecut de la Mosu’ si chiar daca nu o sa fie niciodata folosit la capacitatea lui maxima de 700 ml, il ador. Poate pentru ca ma face sa ma simt mai aproape de ea..

Azi ne-am plimbat prin Slotsskogen, parcul imens din apropierea casei noastre si dupa ce am inghetat bine am inceput sa reflectez la toate cate s-au intamplat in viata mea in acest an. Ma simt fericita si multumita de versiunea mea din prezent, chiar daca multe din cele care au contribuit la asta nu au fost tocmai situatii fericite si chiar daca mai sunt multe de facut si de imbunatatit. Mutatul intr-o noua tara, pierderea dragului meu tata, schimbarea statului, inceperea unei noi vieti si incercarea continua de a-mi raspunde mie insami la intrebarea “Ce vreau?”, toate m-au facut sa devin mai puternica.

Sunt recunoscatoare pentru viata frumoasa pe care o am, pentru oamenii frumosi care mi-au iesit in cale de-a lungul timpului, pentru oamenii mai putini frumosi care  imi arata ca trebuie sa-mi exersez mai mult rabdarea si pentru provocarile la care ma supun zilnic, pentru sotul meu iubit care e mereu alaturi de mine, pentru toate experienele frumoase si mai putin frumoase de pana acum. Ma simt norocoasa ca mi s-a dat privilegiul sa ii intalnesc pe toti si sa invat atat de multe de la ei.

Iata cateva concluzii la acest sfarsit de an:

1) Pentru mine fericirea nu consta in a petrece 8 ore / zi intr-un open-space al unei multinationale prestigioase, asteptand weekendurile si vacantele sa pot face in sfarsit lucrurile care ma pasioneaza si care conteaza cu adevarat. In ultimii 5 ani am fost intr-o continua cautare a acelui ceva care ma face cu adevarat fericita pe plan profesional.

Un bun prieten mai intelept si cu mai multi ani decat mine m-a intrebat o data: “What do you want? ( “Ce vrei?”) si la momentul respectiv nu am inteles intrebarea. Reactia mea a fost: “Ce vrei sa spui cu asta? Ce vreau pe plan personal, profesional…?”, la care el imi spune “Inseamna ca nu stii ce vrei daca imi raspunzi astfel.”

M-am gandit de foarte multe ori la ceea ce mi-a spus si m-am frustrat de tot atatea ori, dandu-mi seama ca are dreptate, ca imi doresc sa fac ceva maret, dar pe care nu-l pot defini. Oare cum sa fac asta? Ce este acel ceva?

Dupa multe cautari mi-am dat seama ca maretia nu o s-o gasesc niciodata in afara si ca se afla in interiorul meu. Acolo sunt toate visele pe care le pot indeplini daca lucrez asiduu. Sansa de reusita e mult mai aproape de mine decat cred. Si uite ca in sfarsit sunt pe cale sa incep un proiect la care lucrez cu foarte mult entuziasm si care ma face teribil de fericita ( mai multe detalii in viitorul apropiat)

2) Parintii nu sunt eterni, desi de cele mai multe ori avem impresia ca vor fi vesnic acolo langa noi si ne este greu sa ne imaginam altfel. Pierderea lui tati m-a trezit cu adevarat la realitate. Am invatat ca atunci cand simti o durere atat de mare incat nu gasesti grad de comparatie, ai doua alternative: sa devii mai puternic si sa evoluezi ( ceea ce eu cred ca este singura modalitate de a-i cinsti memoria ) sau sa iti plangi de mila.

3) Discutii goale, fara sens, doar de dragul socializarii? Nu, multumesc! Cred ca mediul te formeaza si imi doresc mult mai mult de la oamenii cu care socializez. Daca nu putem lega cele mai profunde relatii, atunci macar sa facem schimb de informatii relevante. Altfel nu are sens. Ipocrizia sociala a devenit ceva greu de suportat dupa ce am vazut ce inseamna sa fii cu adevarat tu in preajma unui prieten.

4) Recunostinta – este important sa te uiti in urma la tot ce te-a ajutat sa cresti si la oamenii care au fost tot timpul acolo indiferent de situatie.

5) Educatia nu consta intr-un sistem de invatamant! Traim in epoca in care putem invata orice, numai sa ne dorim cu adevarat sa facem asta. Orice informatie e la un click distanta, dar oare cati dintre noi profitam cu adevarat de asta? Unii se cred mai buni decat altii doar pentru ca detin un certificat in plus, dar oare asta inseamna sa fii cu adevarat competent? Am fost dintotdeauna copilul cu sete de cunoastere, un lucru inspirat de la tata. Pentru ca pe vremea aceea cu cunosteam altceva, m-am concentrat pe scoala. Scoala are rolul ei si punandu-te intr-un anume mediu, iti dezvolta anumite abilitati, dar pe langa asta mai sunt si alte surse complementare. Inteligenta nu consta intr-un sistem care majoritar vorbind creeaza angajati si nu oameni cu idei care pot aduce o schimbare in mediul in care traiesc. Pentru mine, stagiul din Tunisia de acum 5 ani a produs schimbari mult mai mari decat orice alt program de master. Schimbul intercultural te invata ca exista si un alt unghi din care poti privi.

6) Am invatat ce inseamna toleranta de la oameni intoleranti. Multumesc!

7) Inca o data mi s-a confirmat ca tot amuzamentul se afla in afara zonei de comfort. Sunt fericita ca traiesc intr-un mediu in care tot timpul se intampla ceva nou din care pot sa invat. Cei mai interesanti oameni nu sunt cei care gandesc ca tine, ci sunt cei care fac exact oposul, producandu-se astfel un exchange. Profita de asta!

8) Evolutia nu inseamna perfectiune, ci inseamna sa apreciezi si sa te bucuri de pasii intermediari.

9) Pasiunea inseamna rabdare si nu decizii pripite.

10) Iubeste! Daca faci ceva cu inima, nu are cum sa nu iasa bine.

Ce ai invatat tu anul acesta?

In cautarea radacinilor

M-am intors in Goteborg acum cateva saptamani dupa prima vacanta de vara in Romania in ultimii 5 ani. A fost prima data cand m-am intors acasa si nu l-am mai gasit pe tata asteptandu-ma acolo. A fost prima data cand am inceput sa tresar auzind oamenii in jurul meu strigand “tata” si realizand ca eu nu mai am pe cine striga asa.

Am luat zborul spre casa cu bucurie si teama in acelasi timp de ceea ce o sa simt o data ajunsa acolo. Lunile acestea au fost grele si au fost momente in care am experimentat treceri bruste de la bucurie la nostalgie, de la nostalgie la tristete si invers in cele mai neasteptate momente.

Am plecat acasa cu gandul sa fac pace si sa ma bucur de tara, de familia care mi-a ramas si sa fac din vacanta asta calatoria mea de vindecare, sa pot continua ceea ce am inceput.Asteptarile mi-au fost intrecute. Mi-a fost teama de ceea ce o sa simt  o data ajunsa acolo, dar a fost bine. Nu m-am inselat cand mi-am zis ca am nevoie sa fac asta, chiar daca ma doare.

M-am urcat in tren cu Costel si ne-am dus la Matca, o comuna din judetul Galati, acolo unde tata s-a nascut si a crescut si si-a dorit sa fie inmormantat langa familie.

Parintii mei, amandoi s-au nascut si au crescut acolo, dar in urma cu 50 de ani, tata si-a facut valiza, a parasit satul si a inceput sa lucreze la mina in Ghelari, judetul Hunedoara. Dupa o vreme s-a decis sa se insoare si uite asa a plecat tata in satul natal, hotarat sa isi gaseasca o moldoveanca de-a lui.

Intr-o zi, cand mama se intorcea de la livada, l-a zarit pe tata mergand pe ulita unde era casa bunicilor materni. Brunet cu ochii negri, impecabil imbracat, chipesul baiat venit de la oras a vrajit-o de indata. La scurta vreme, i-a propus sa-i fie sotie, iar ea, desi se temea sa plece in lumea larga alaturi de baiatul de curand cunoscut, ii zicea bunicii ca nu pleaca, dar in acelasi timp isi pregatea valiza. Si au plecat la 500 de km departare de casa.

Eu m-am nascut atunci cand nimeni nu ma mai planifica, pe cand mama avea 39 de ani, iar tata 43. Intre mine si Gina, sora mea este o diferenta de 18 de ani.

Eu am crescut printre betoane, in orasul Hunedoara. Copil fiind ma duceau aproape in fiecare vara la tara la Galati, insa nu simteam un atasament de locurile acelea. Nu ma identificam cu mediul, cu bagajul cultural, cu obiceiurile oamenilor. In urma cu cativa ani si mai ales dupa ce am plecat in lume, doar eu si valiza mea, am inceput sa ma intreb mai mult “Eu cine sunt?”. Si am inceput sa imi caut originile. Din totdeauna m-am simtit prinsa cumva intre doua lumi.

Ca pentru majoritatea oamenilor din generatia lui, satul a avut un loc special. Iesit la pensie de la mina la 45 de ani, tata s-a decis sa plece la tara. Mai intai pentru o vreme, cu timpul a devenit ceva permanent.

Tata a murit acolo si am decis sa ii respectam decizia si sa il inmormantam langa parintii si fratii lui.

Am plecat acasa cu gandul sa merg sa ii duc flori. L-am luat pe Costel si pentru prima data ne-am dus acolo impreuna. Calatoria cu trenul in sine a fost una nostalgica. Eu si trenurile avem o relatie speciala. In fiecare vara faceam acelasi drum, aceeasi caldura si acelasi zgomot care imi zicea deja ca mergem la tara.

In ciuda tristetii m-am bucurat enorm ca el mi-a fost aproape in fiecare moment. M-am bucurat ca am putut imparti cu Costel ceva ce este atat de important pentru mine. Ajunsa in gara, il cautam cu privirea si il vedea parca cum alearga ca de fiecare data spre vagonul in care eram sa ma ajute sa cobor. Dar nu mai era acolo…

Am simtit un gol in piept pe care doar cineva care si-a pierdut un parinte il poate intelege cu adevarat…

Te iubesc tati si iti multumesc ca mi-ai fost mereu alaturi pe drumul pe care mi l-am ales!

Vacanta asta a insemnat familie si a insemnat un pas inainte in procesul meu de crestere. Simt ca am invatat si am inteles atat de multe intr-un timp atat de scurt…

Bucurati-va de ceea ce aveti si cautati sa intelegeti inainte de a judeca superficial! Intodeauna gasesti si altceva atunci cand vrei sa incerci sa intelegi. Spuneti-le celor dragi ca ii iubiti!